O ASIGURARE DE VIAȚĂ

Un om bun, la vreo șaizeci și ceva de ani, murea într-un sanatoriu, după ce s-a spovedit, plin de pace și seninătate.

Preotul care l-a îngrijit a încercat să afle ce relație cu Dunmezeu a menținut de-a lungul vieții sale agitate. Iar muribundul i-a povestit viața sa.

Era fiul unui tată insuportabil. La treisprezece ani a plecat de acasă. Când și-a luat rămas-bun de la mama sa, ea, plângând, i-a spus: „M-aș duce de bunăvoie cu tine, însă datoria mea este să rămân. Totuși, să nu uiți că există o altă Mamă, care, ea da, va fi mereu alături de tine”. Și, scoțându-și medalia preasfintei Fecioare pe care o purta la gât, i-a pus-o lui, în timp ce îi cerea: „Promite-mi că în fiecare seară, înainte de a te culca, îi vei recita trei «Bucură-te, Marie»”.

Bunul om spunea că s-a culcat de mai multe ori beat decât treaz, însă beat sau treaz, în nicio seară nu a uitat să recite  cele trei „Bucură-te, Marie” pe care le promisese mamei sale.  Murea într-un mod de invidiat.

A te obișnui să ai în fiecare zi un gest de afecțiune  față de preasfânta Fecioară este o asigurare de viață veșnică.

Cerându-i de mii de ori, de-a lungul anilor, să se roage pentru noi „în ceasul morții noastre”, cum oare să uite de noi tocmai în acest moment?