O VOCE STRĂINĂ

Într-un spital se afla grav bolnav un om: bolnav de trup, dar, mai ales, bolnav de suflet. La un moment dat, i-a spus măicuței care îl îngrijea:

– Soră, am mulți ani de când nu mai fin legătura cu Dumnezeu. Vă rog, dumneavoastră, care aveți o relație bună cu el, rugați-vă pentru mine.

Măicuța, cu drag și surâzând, i-a răspuns:

– Eu o fac, însă rugați-vă și dumneavoastră, pentru că vocea străinilor atrage foarte mult atenția.

Pentru un părinte, un fiu niciodată nu este un străin. Însă este la fel de adevărat că întoarcerea unui fiu îndepărtat, pierdut, provoacă o mare bucurie.

Oricât de mult s-ar fi îndepărtat un om de Dumnezeu, dacă se hotărăște să se întoarcă la el, are asigurate audiența și afecțiunea. Iar aceasta, de asemenea: „Va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7).