OCHIUL DE STICLĂ

Un acreditar avea un ochi de sticlă. Era o adevărată operă de artă, de care se simțea de-a dreptul orgolios: era atât de bine făcut, încât era foarte greu să-l distingi de ochiul natural.

Într-o zi, veni la el un biet muncitor care trecea printr-o situație dificilă. Bancherul avar nu-i împrumută niciun cent măcar.

Muncitorul insistă însă. În cele din urmă, acreditarul îi spuse:

– Bine, îți voi oferi ceea ce-mi ceri dacă îmi răspunzi la o întrebare. Eu am un ochi natural și unul artificial. Dacă ghicești din prima care este ochiul de sticlă, îți dau împrumutul.

– Dreptul – răspunse fără a șovăi muncitorul.

– Într-adevăr – spuse avarul uimit. Însă spune-mi, cum ai ghicit așa de repede?

– Foarte ușor. Am văzut că ochiul drept mă privea mai amabil decât stângul. Și mi-am spus: dreptul trebuie să fie cel artificial.

A privi amabil, a privi cu drag. Această calitate umană, nu de sticlă, îl umanizează pe cel care-o posedă și-l bucură pe cel care astfel se simte privit.

Nu ne-ar fi greu să-i privim cu drag pe ceilalți, dacă am vedea în ei fiii ai lui Dumnezeu.