ORIGINEA DEȘERTURILOR

Când Dumnezeu a creat lumea, tot pământul era o grădină, o livadă splendidă. Apoi l-a creat pe om și i-a spus:

– Să nu faci răul, iar dacă îl vei face, de fiecare dată când se va întâmpla aceasta, eu voi lăsa să cadă pe pământ un fir de nisip.

Însă oamenii nu l-au luat în seamă.

– Ce contează unul, o sută sau o mie de firele de nisip în această grădină imensă a lumii? – gândeau ei.

Au trecut însă anii, iar răul s-a tot înmulțit. Torente de nisip au început să inunde pământul. Și astfel au luat naștere deșerturile care pe zi ce trece sunt tot mai mari (legendă arabă).

Cantitatea ofenselelor la adresa lui Dumnezeu care se comit zilnic pe pământ este strivitoare. Fiecare păcat nu aduce cu sine, fără îndoială, un fir de nisip în plus, însă, cu siguranță, ceva mai multă durere pentru cine îl comite și pentru întreaga omenire. Prin păcat au intrat în lume durerea și moartea (cf. Rom 5,12). Fiecare păcat continuă să aducă cu sine suferința. Contemplând cruci și dureri – atât de numeroase astăzi –, este potrivit să ne gândim la mulțimea de păcate care există pentru ca roadele durerii să fie atât de multe și mari. La această stare de lucruri avem cu toții partea noastră. De fiecare dată când comitem un păcat, semănăm durere. Cum spunea Paul Claudel: „Până și păcatele noastre cele mai ascunse înveninează aerul pe care ceilalți îl respiră”.