PĂCATE AMUZANTE

Într-un colegiu, trei copii de vreo zece ani se spovedesc. Unul dintre ei este în scaunul de spovadă și stă de vorbă cu preotul. Ceilalți doi așteaptă și se pregătesc în bancă.

Dintr-o dată, se aud niște hohote de râs puternice ale preotului și ale micului penitent. Pe unul dintre cei doi care așteptau în bancă îl pufnește râsul. Celălalt, gânditor și serios, spune:

– Păcatele mele nu sunt atât de amuzante.

Nu prea există păcate amuzante. Ceea ce este amuzant uneori este felul copiilor de a le spune pe ale lor.

O fac cu simplitate și claritate, fără să-i intereseze ceea ce ar putea preotul să gândească sau să spună.

Cu cei mari nu stau la fel lucrurile. Ne punem întrebări care nu își au rostul: Cum i-o voi spune? Ce va crede despre mine?…

Singura întrebare necesară este: ce trebuie să spun?

Apoi, trebuie să o spunem cu simplitate, claritate și concizie. Restul este în plus.

Și în acest aspect copiii ne dau lecții.