PĂLMUȚA

Un preot povestea despre una dintre acele pălmuțe pline de afecțiune pe care, de atâtea ori, ni le cârpește Domnul.

Terminase de celebrat Liturghia. Sacristanul îl anunțase că un dom dorește să se spovedească. Preotul era grăbit și se gândi să-i spună să revină mai târziu. Însă ceva îl făcu să se răzgândească și se duse în confesional.

Penitentul începu prin a se acuza că nu se mai spovedise de douăzeci și cinci de ani.

– Și cum de ai amânat atât de mult? îl întrebă preotul.

– Ultima oară când am vrut să mă spovedesc, preotul mi-a spus că este ocupat și să revin ziua următoare. Acest lucru mi-a picat rău de tot și m-am hotărât să nu revin. Îmi spuneam: „Dacă el nu are niciun interes să mă spovedească, de ce aș avea eu?”.

Reacția penitentului nu este una logică și rațională, însă este foarte omenească.

Impresionează mult de tot să te gândești la eficacitatea – spre bine sau spre rău – pe care o poate avea un cuvânt, o acțiune sau o omisiune. Lucruri cărora nu le dăm importanță pot să ne marcheze o viață întreagă.

Merită să ne oprim puțin și să ne gândim la consecințele pe care le poate avea ceea ce spunem, ceea ce facem sau ceea ce nu facem.