RUGĂCIUNE ÎNARMATĂ

Quico, fiul cel mic al lui Pepone, s-a îmbolnăvit grav. Medicii nu pot face nimic. În cea de-a patra zi de tratament, se exprimă în mod clar:

– Doar bunul Dumnezeu poate să-l mai salveze pe fiul dumneavoastră.

Pepone nu a spus nimic. A ieșit în curte, i-a chemat pe  argați și le-a ordonat:

– În genunchi: trebuie să ne rugăm bunului Dumnezeu, ca să-l scape pe Quico. 

– Și toți se rugau – spune fiul cel mai mare -, pentru că se temeau de tatăl meu și pentru că țineau la Quico.

La sosirea nopții, cel mai bătrân dintre doctori îi spuse lui Pepone:

– Este mai rău. Nu mai apucă ziua de mâine.

Pepone a luat pușca, a încărcat-o cu gloanțe, a pus-o de-a curmezișul la piept, apucă un pachet mare, îl dădu fiului cel mai mare și-i spuse: „Haidem!”

Au ieșit amândoi și s-au dus la casa parohială. Don Camilo  era singur, cina.

– Părinte – spuse primarul -, Quico este grav bolnav și doar bunul Dumnezeu poate să-l mai salveze. Astăzi, șaizeci de persoane, timp de douăsprezece ore, s-au rugat pentru el.

Însă Quico este mai grav și nu va ajunge până mâine. Doar tu poți să vorbești cu bunul Dumnezeu și să-i spui cum stau lucrurile. Fă-l să înțeleagă că, dacă Quico nu se face bine, arunc totul în aer. În pachetul ăsta am cinci kilograme de dinamită. Nu va rămâne în picioare nici măcar o cărămidă din  toată biserica. Haidem!

Preotul nu a scos niciun cuvânt; a ieșit urmat de tatăl meu, a intrat în biserică și s-a dus să îngenuncheze înaintea altarului.

Tatăl meu a rămas în mijlocul bisericii cu arma sub braț, cu picioarele desfăcute, nemișcat ca o stâncă… 

Către miezul nopții, tatăl meu m-a chemat:

– Du-te să vezi cum se mai simte Quico și întoarce-te imediat.

Am zburat peste câmpuri și am ajuns acasă cu sufletul la gură. Apoi m-am întors mai ușurat…

– Tată! am strigat cu ultimele puteri. Quico este mai bine!

Doctorul a spus că este în afara oricărui pericol! O minune! Toți râd și sunt mulțumiți!

Preotul se ridică: transpira și avea fața schimonosită.

Și în timp ce preotul îl privea cu gura căscată, tatăl meu scoase din buzunar o bancnotă de o mie de lire și o puse în  cutia milei spunând:

– Eu plătesc serviciile. Noapte bună.

Vreun excomunicat mai susține încă faptul că lui Dumnezeu, în acea noapte, i-a fost teamă.

De câte ori, într-un fel sau altul, nu căutăm să-l șantajăm pe Dumnezeu, să-i „cumpărăm” serviciile!