SĂMÂNȚA ȘI ÎMPĂRĂȚIA
LECTURA I
Dumnezeu înalţă arborele doborât.
Citire din cartea profetului Ezechiel 17,22-24
Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: “Eu voi lua dintre ramurile cedrului înalt şi voi planta; voi rupe din vârful ramurilor sale o ramură fragedă şi o voi planta pe un munte înalt şi măreţ. 23 Pe un munte înalt din Israel o voi planta: va face ramuri şi va da rod şi va deveni un cedru frumos. Vor locui sub el toate păsările de tot felul, la umbra frunzişului său vor locui. 24 Vor şti toţi copacii câmpului că eu sunt Domnul: eu am înjosit copacul înalt şi am înălţat copacul înjosit; am făcut să se usuce copacul verde şi am făcut să înflorească copacul uscat. Eu, Domnul, am vorbit şi voi face”.
Cuvântul Domnului
PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 91(92),2-3.13-14.15-16 (R.: cf. 2a)
R.: Cu mare bucurie te lăudăm pe tine, Doamne.
2 Cât de frumos este să-l lăudăm pe Domnul,
să cântăm numele tău, Preaînalte,
3 să facem cunoscută de dimineaţă îndurarea ta
şi noaptea fidelitatea ta. R.
13 Cel drept va înflori ca un palmier,
va creşte ca un cedru din Liban.
14 Cei plantaţi în casa Domnului
vor înflori în curţile Dumnezeului nostru. R.
15 Ei aduc roade şi la bătrâneţe,
îşi păstrează seva şi prospeţimea,
16 ca să facă cunoscut că “Domnul, stânca mea, este drept,
în el nu este nedreptate”. R.
LECTURA A II-A
Ne străduim să-i fim plăcuţi lui.
Citire din Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni 5,6-10
Fraţilor, noi suntem întotdeauna plini de încredere, deşi ştim că, atât timp cât locuim în trup, suntem departe de Domnul, 7 căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere. 8 Deci suntem plini de încredere şi ne place mai mult să părăsim trupul şi să ne întoarcem acasă la Dumnezeu. 9 De aceea, fie că rămânem în trup, fie că plecăm, ne străduim să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu. 10 Căci noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea tribunalului lui Cristos pentru ca fiecare să primească, pentru ceea ce a făcut cât timp a fost în trup, fie bine, fie rău.
Cuvântul Domnului
ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE cf. Lc 8,11
(Aleluia) Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, Cristos este semănătorul; cine l-a aflat pe Cristos va trăi în veci. (Aleluia)
EVANGHELIA
Împărăţia lui Dumnezeu este ca un grăunte de muştar.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 4,26-34
În acel timp, Isus spunea: “Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ 27 şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum. 28 Pământul produce de la sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic. 29 Iar când rodul s-a copt, trimite îndată secera, pentru că a venit timpul secerişului”. 30 Apoi le-a spus: “Cu ce să asemănăm împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm? 31 Este ca un grăunte de muştar care, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, 32 dar, după ce a fost semănat, creşte şi devine mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari aşa încât păsările cerului pot locui la umbra lui”. 33 Şi cu multe astfel de parabole le vestea cuvântul după cum erau în stare să înţeleagă. 34 Nu le vorbea fără parabole, dar explica totul discipolilor săi aparte.
Cuvântul Domnului
Părinte ceresc, pe măsură ce contemplu misterul Împărăției Tale, te rog să domnești în inima și în viața mea. Vie împărăția Ta! Curăță tot ceea ce este rău în mine și întărește tot ceea ce este bun.
Cele trei parabole ale lui Marcu cu privire la Împărăție
Evanghelia după Sfântul Marcu consemnează trei parabole ale lui Isus despre misterul Împărăției lui Dumnezeu. Toate cele trei parabole folosesc imaginea unei semințe. Isus spune parabola semănătorului (Mc 4,1-20) mulțimilor de pe malul mării, iar mai târziu explică sensul parabolei în particular discipolilor săi pentru a ilustra modul în care oamenii primesc sămânța bună a Împărăției în moduri diferite. Cele două parabole pe care le auzim astăzi subliniază alte două dimensiuni ale misterului Împărăției lui Dumnezeu. Parabola seminței care crește (Mc 4,26-29) se referă la misterul modului în care se va dezvolta Împărăția lui Dumnezeu. Parabola seminței de muștar (Mc 4,30-32) oglindește faptul că Împărăția începe prin a fi mică, dar va deveni foarte mare odată cu trecerea timpului și va primi oameni din toate națiunile. Cele trei parabole pot fi văzute ca fiind construite una peste cealaltă: prima se concentrează asupra startului și semănatului seminței; a doua asupra creșterii seminței; a treia asupra a ceea ce va deveni sămânța în timp. Parabola semănătorului din Evanghelia după Sfântul Marcu îi invită pe ascultători să primească sămânța Împărăției precum pământul bun. În loc să fim indiferenți cu privire la Împărăție și să ne lăsăm seduși de ispitele Diavolului, sau să fim superficiali și să ne poticnim din cauza necazurilor și a persecuțiilor, sau să fim fără rod și să ne lăsăm copleșiți de neliniștea pământească și de momeala bogățiilor, suntem îndemnați să fim receptivi față de Cuvântul lui Dumnezeu și să producem o recoltă abundentă. În parabola relatată de Sfântul Marcu despre sămânța care crește, Isus compară misterul creșterii naturale, organice, cu creșterea și expansiunea supranaturală a Împărăției lui Dumnezeu. Fermierul plantează sămânța și o îngrijește, dar nu el reprezintă cauza principală a creșterii seminței. Această parabolă ne învață că dezvoltarea Împărăției lui Dumnezeu în viața unei persoane sau în lume este o lucrare dumnezeiască. Fermierul poate lucra pământul, îl poate fertiliza și îi poate oferi puțină apă. Cu toate acestea, fermierul nu poate controla vremea și nu produce căldura și lumina soarelui, necesare pentru creștere. Acest lucru ne învață că noi trebuie să cooperăm cu lucrarea lui Dumnezeu, dar nu putem controla sau grăbi venirea Împărăției prin eforturile noastre, așa cum nici fermierul nu-și poate recolta grâul mai devreme (Healy, The Gospel of Mark, 91). Creșterea noastră spirituală la nivel individual are loc doar prin colaborarea cu darul harului lui Dumnezeu și virtuțile teologale. Creșterea Împărăției lui Dumnezeu în lume se realizează prin colaborarea noastră cu lucrarea Duhului Sfânt. În cele din urmă, „parabola servește ca o încurajare pentru cei care cred că eforturile lor în favoarea împărăției sunt inutile și ca un avertisment pentru cei care cred că pot instaura Împărăția prin propriile lor proiecte și programe” (Healy, The Gospel of Mark, 91). Parabola despre sămânța de muștar prezintă, la început, o întorsătură neașteptată. Sămânța de muștar nu e ceva ce în mod normal ai semăna. Nu e ca și grâul, care trebuie semănat în fiecare an. Planta de muștar este de fapt foarte invazivă și crește cu ușurință în zonele cu climă aridă. Parabola ne spune mai întâi că Împărăția lui Dumnezeu va fi semănată de Cristos și de discipolii săi și va fi deosebit de invazivă. Cu toate acestea, ideea principală a parabolei seminței de muștar este de a compara începutul modest al Împărăției cu creșterea sa impresionantă. O sămânță nu poate primi toate națiunile, dar un arbust mare poate. „De la începuturile sale umile și neînsemnate, prin predicarea itinerantă a lui Isus în Galileea împreună cu un mic grup de adepți, Împărăția va ajunge să se maturizeze și va deveni un copac imens în care toate națiunile își vor găsi locuință. Această creștere nu se va datora intervențiilor omenești, ci puterii tainice a lui Dumnezeu. Isus vorbește cu o siguranță deplină despre viitorul succes al împărăției, îndemnându-și discipolii să persevereze în speranță și răbdare” (Healy, The Gospel of Mark, 92).
Parabola lui Ezechiel
Prima lectură, din Cartea profetului Ezechiel, a fost aleasă pentru că este o parabolă din Vechiul Testament care vorbește despre viitoarea Împărăție a lui Dumnezeu. Ea este luată dintr-o secțiune a Cărții profetului Ezechiel care urmează unei secțiuni plină de alegorii despre Regatul Babilonului. Ezechiel îl compară pe regele Nabucodonosor al II-lea, care a domnit peste Babilon între 605 și 562 î.Cr., cu un vultur mare (Ez 17,3). La începutul domniei sale, marele vultur a subjugat Regatul lui Iuda ca regat vasal. Opt ani mai târziu, în 597 î.Cr. Regele Nabucodonosor l-a luat în exil pe regele lui Iuda, tânărul Ioiachin, și l-a pus pe tron pe unchiul lui Ioiachin, Zedechia (Ez 17,5). În loc să-l asculte pe profetul Ieremia și să accepte domnia Babilonului, Zedechia a căutat sprijinul Egiptului pentru a lupta împotriva Babilonului (Ez 17,7). Toate acestea au dus la distrugerea Ierusalimului în 586 î.Cr. Prima lectură este o profeție mesianică plină de speranță. În această profeție, cedrul este Regatul lui Israel, vârful cedrului este casa lui David, iar lăstarul fraged este un moștenitor, un Fiu al lui David (vezi Bergsma, The Word of the Lord: Year B, 276). Ceea ce promite Ezechiel este că „Dumnezeu însuși va alege un descendent al casei lui David (o ramură) și o va stabili la Ierusalim (înălțimea muntelui lui Israel), unde dinastia și regatul său vor fi înfloritoare” (Ignatius Catholic Study Bible: Ezekiel, 35). Psalmul responsorial vorbește, de asemenea, despre cel drept care înflorește ca un cedru din Liban. Isus face aluzie la profeția lui Ezechiel în parabola sa despre sămânța de muștar. Ezechiel a profețit sub opresiunea Imperiului babilonian; Isus a profețit sub opresiunea Imperiului roman. „Mesia și tot ce este legat de el par veșnic mici în ochii lumii, precum o sămânță de muștar. Cu toate acestea, pe căi nevăzute, sămânța crește. Ea cuprinde întregul pământ. Ea aduce viață veșnică celor care îi caută umbra. Devine un imperiu spiritual, Pomul Vieții, în care toate păsările și fiarele (neamurile) lumii pot mânca și pot dobândi viața veșnică (Bergsma, Cuvântul Domnului: Anul B, 281).
Noi umblăm prin credință
Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni ne vorbește despre înviere. În această viață, ne aflăm într-o călătorie spre adevărata noastră casă, din ceruri. În modul nostru de a fi trebui să căutăm să Îl mulțumim pe Dumnezeu, pentru că într-o zi vom apărea în fața scaunului de judecată al lui Cristos și vom fi judecați. Paul este curajos pentru că pășește pe calea credinței. Este dispus să sufere asemenea lui Cristos și să se jertfească pe sine datorită credinței și speranței sale în înviere. A trăi în credință presupune atât încrederea în Dumnezeu, cât și să te comporți după modul în care Isus a spus „Da!” lui Dumnezeu, adică cu iubire și dăruire de sine. Paul recunoaște că adevărata noastră casă, locul pentru care am fost creați să aparținem, este în prezența Tatălui și a Fiului înviat (2Cor 4,14). Prin urmare, el își exprimă dorința de a părăsi acest trup și de a merge acasă, la Domnul. El vorbește și despre modul în care vom fi judecați cu toții. Fiecare persoană va fi judecată, individual, în funcție de modul în care a trăit.
Doamne Isuse, îți mulțumesc pentru parabolele tale care ne dezvăluie misterele profunde ale Împărăției. Tu continui să mă înveți zilnic. Sunt ucenicul tău și vreau să învăț de la tine. Tu ești blând și umil cu Inima și îmi arăți cum să rămân un copil credincios al Tatălui.
Cum primim sămânța Împărăției lui Dumnezeu?
Cum colaborăm cu harul lui Dumnezeu?
Cum decurge creșterea noastră spirituală?
Suntem asemenea unui arbust, în care alții găsesc odihnă?
Cum voi fi judecat?
Material pregătit după o traducere și adaptare a unui text publicat pe site-ul:
Urmăriți și: