ȘAPTE ORBI ȘI UN ELEFANT

Au fost odată șapte orbi care erau prieteni și-și umpleau timpul discutând despre ceea ce se petrece în lume.

Într-o zi, ieși la iveală problema „elefantului”. Niciunul dintre ei nu mai „văzuse” vreodată un elefant, așa încât cerură și le fie adus unul pentru a afla cum arată. Unul îi atinse coastele, altul coada, altul trompa, altul un picior, altul o ureche etc. După aceea s-au întrunit pentru a discuta despre ceea ce au „văzut”.

– Un elefant este ca un perete – spuse cel care-i atinsese coastele.

– Nu, este ca o funie, spuse un altul.

– Este ca un piton – spuse al patrulea.

– Amândoi vă înșelați – spuse al treilea. Este ca o coloană care sprijină acoperișul.

– Este ca o pătură – spuse cel care îi atinsese urechea. Și tot așa au continuat să discute la nesfârșit.

Câte discuții nu ies din cauza acestei erori inițiale: a te gândi că tu deții tot adevărul. Adevărul total îl deține doar Dumnezeu.

Nu e vorba ca un lucru să fie adevăr pentru cineva, iar pentru altcineva nu. Adevărul este adevăr; elefantul este elefant și nimic mai mult. Eu pot să ating adevărul sau să-l ignor.

Însă chiar dacă ceea ce eu cunosc ar fi adevărat, niciodată aceasta nu reprezintă tot adevărul. Toți orbii aveau dreptate, iar ceea ce spunea fiecare în parte era adevărat. Suma totală a ceea ce fiecare „văzuse” se apropia mai mult de adevărul complet decât ceea ce credea fiecare în parte. Eroarea stă în faptul că fiecare crede că ceea ce „a văzut” reprezintă totul și, astfel, exclude ceea ce „a văzut” celălalt, pe când, din contră, nu face altceva decât să completeze.

E nevoie de umilință pentru a înțelege și a accepta că despre nimic nu știm totul.