SCAUNUL

Un domn în vârstă locuia împreună cu fiica sa. Se îmbolnăvi și atunci fiica anunță preotul, ca să-l viziteze. Când ajunse în camera bolnavului, îl văzu pe bătrân în pat, cu două perne sub cap și cu un scaun gol lângă pat.

– Mă așteptați – îi spuse preotul. Văd un scaun pregătit, ca să mă așez.

– Ah, scaunul – spuse bătrânul. Închideți ușa, vă rog.

Odată închisă ușa dormitorului, continuă:

– Părinte, eu am auzit vorbindu-se în biserică de multe ori despre rugăciune: despre necesitatea ei, importanța, roadele… Niciodată nu am înțeles, nici nu am știut să mă rog. Acum patru ani, un mare prieten de-al meu mi-a spus: „Este foarte ușor. Tu te așezi pe un scaun și în fața ta așezi un scaun gol. Și vorbești cu Dumnezeu, la fel cum faci cu mine acum, ca și cum el ar sta pe scaun”. De atunci tot vorbesc cu Domnul, cu scaunul acesta în față, câteva ore pe zi. Cu ușa închisă, desigur, pentru că, dacă ar vedea fiica mea, ar crede că am înnebunit.

Câteva zile după aceea fiica lui trebui să iasă la cumpărături, ca de obicei. Când se întoarse îl găsi pe tatăl său mort.

Îi comunică preotului că tatăl său murise și-i mărturisi surprinderea sa pentru postura în care l-a găsit: îmbrățișând acel scaun și ținându-și capul sprijinit de spătarul lui. Preotul, amintindu-și de conversația pe care au avut-o, îi spuse: „Extraordinar mod de a muri”.

A muri îmbrățișându-l pe Dumnezeu. A muri în brațele lui Dumnezeu. Excelent mod de a muri.

Pentru a muri astfel, trebuie să trăiești astfel: îmbrățișându-l pe Dumnezeu, în brațele lui Dumnezeu.