SEMNALMENTE

Un tată intră într-o biserică împreună cu fiul cel mai mic, la vreo cinci ani. Îngenunchează câteva clipe pentru a se ruga, însă în scurt timp puștiul, arătând spre o icoană, îl întreabă:

– Tati, cine este sfântul acela?

– Păi, nu știu – spune tatăl. Însă, uite, părintele este acolo. Întreabă-l pe el.

Puștiul, nici una, nici două, se apropie de preotul care era îmbrăcat în haine preoțești și se ruga într-o bancă. Ajungând la el, își începe interogatoriul specific:

– Tu te rogi mult la Isus și la Maica Domnului?

– Desigur…

– Și tu îi iubești pe toți?

– Da.

– Tu faci Liturghia?

– Și asta.

– Și tu dai oamenilor trupul lui Isus, ca să-l mănânce?

– Da, li-l dau.

– Aha, bine. Atunci, da. Tu ești preotul.

După care, desigur, l-a întrebat despre sfântul din icoană.

Câtă vorbărie s-a irosit discutând despre identitatea preotului! Și cât de clară era pentru acel prichindel de cinci ani!