SPUNE-I SĂ IASĂ!

Într-un colegiu de maici, preotul, un tip înalt, corpolent și cu barbă, stătea îmbrăcat în veșminte albe, la ușa capelei. Aștepta ca elevii dintr-o clasă mai mare să sosească pentru a celebra cu ei Sfânta Liturghie. În acel moment, niște copii dintr-o clasă mai mică treceau doi câte doi prin fața preotului. La capătul șirului mergea un prichindel de vreo patru ani, cu o înfățișare comică, singur, fără pereche. Ajungând în fața preotului, se opri, ridică atât cât putu capul și îl întrebă:

– Tu ești Dumnezeu?

O fi auzit pe cineva spunând că Dumnezeu se afla în capelă și, văzându-l pe acel preot, ditamai omul, îi trecu prin minte acea întrebare curioasă.

Preotul, aplecându-se, între surprins și amuzat, îi spuse:

– Nu, omule, nu. Nu sunt eu Dumnezeu!

Iar copilul continuă să-l întrebe:

– Atunci unde este Dumnezeu ?

– Este acolo, înăuntru, în capelă.

Iar omulețul porunci hotărât:

– Păi, spune-i să iasă!

„Spune-i să iasă!”

Dumnezeu nu are nevoie să iasă de acolo de unde se află, să-și schimbe locul: deja este prezent pretutindeni. Noi suntem cei care avem nevoie să învățăm să-l descoperim pe Dumnezeu la locul nostru, acolo unde ne aflăm.