STELELE

Un copil care privea stelele îi spuse mamei sale:

– Mamă, cine aprinde seara stelele?

– Dumnezeu Tatăl. 

– Toate? Și pe astea de aici, aproape, și pe acelea de acolo, de mai departe?

– Toate, fiule.

– Săracul! Cât trebuie să alerge pentru a le aprinde în fiecare seară și pentru a le stinge în fiecare dimineață!

Dumnezeu nu este de compătimit, ci de admirat. Dumnezeu nu aprinde și nu stinge în fiecare zi stelele, așa cum gândea copilul. Însă nu încape îndoială că ele reflectă slava și măreția sa.

O noapte senină și înstelată este fascinantă. Este nevoie de un mare efort pentru a nu vedea în mod spontan o mână inteligentă în spatele acestei minunății.

În fața unui tablou de Murillo, un observator superficial poate să se entuziasmeze pentru tablou și să uite de Murillo. Însă, dacă nu este superficial și știe să privească, nu se poate să nu se gândească la autor, la mâna inteligentă care a mișcat penelul. Dar ce este un tablou de Murillo în comparație cu firmamentul presărat de stele? Ar trebui să privim mai des cerul, mai ales noaptea. Și trebuie să facem aceasta mai ales atunci când noaptea și întunericul ne afectează sufletul.