ȘTIU DOAR CĂ NU ȘTIU NIMIC

Pe când Don Marcelino Menendez y Pelayo era director al Bibliotecii Naționale, s-a prezentat într-o bună zi un tip care dorea să cunoască anumite detalii despre bibliotecă, detalii pe care ilustrul înțelept nu a putut să i le ofere.

Acel individ impertinent a cutezat să-i spună:

– Păi, ar trebui să știți. Statul vă plătește ca să știți.

– Iertați-mă, spuse amabil Don Marcelino. Statul mă plătește pentru ceea ce știu. Dacă m-ar plăti pentru ceea ce nu știu, nu i-ar ajunge tot tezaurul național.

Marcelino, unul dintre oamenii care știa cel mai mult pe vremea sa, crede că ignoră infinit mai mult decât ceea ce știe. Socrate, în umilința sa, ajunge să gândească că nu știe nimic. Poate că în aceasta constă înțelepciunea: în a ști că nu știm.

„Înțelepciunea constă în a nu crede că se știe totul, căci aceasta îi aparține lui Dumnezeu. Nici a crede că nu se știe nimic, căci aceasta este specific nerodului” (Lactanțiu).