SUSPICIUNE BLESTEMATĂ

Un cuplu își sărbătorea nunta de aur și, ziua întreagă, cei doi petrecură împreună cu rudele și prietenii care veniră ca să-I felicite.

Se simțiră foarte ușurați atunci când, pe înserat, putură să rămână singuri în porticul casei, contemplând apusul de soare și odihnindu-se de toată forfota zilei.

La un moment dat, soțul o privi afectuos pe soție și-i spuse:

– Dragă, sunt mândru de tine.

– Ce ai spus? întrebă soția. Doar știi că sunt puțin cam surdă. Vorbește mai tare!

– Am spus că sunt mândru de tine!

– Da, da… – spuse ea cu un gest disprețuitor. Și eu sunt sătulă de tine!

Se obișnuiește ca surzii să fie acuzați că-s bănuitori,  neîncrezători. Mă gândesc că, mai degrabă decât suzenia, ceea ce contează e ce fel de surd este. Printre  surzi, ca, de altfel, printre cei care aud perfect, există unii neîncrezători, alții nu.

Suspiciunea, a ne gândi că celălalt caută să ne ofenseze, face să ne doară și să ne ofenseze cu lucruri în care nu există nici cea mai mică intenție de a ofensa.

În viață, și în special în viața de familie, această atitudine de a sta mereu în defensivă este distrugătoare.

Câtă vreme nu ne demonstrează contrariul, nu avem dreptul de a fi neîncrezători în cineva. Dacă pentru acea persoană Cristos și-a vărsat până și ultima picătură de sânge, cine sunt eu ca să o privesc cu suspiciune? Isus, da, are dreptul de a fi sătul de mine. În schimb, mereu este dispus să-mi dea o a doua șansă.