„UIMITUL”

În regiunea Provence din Franța există o iesle foarte frumoasă. Printre figurinele care înconjoară staulul apare una un pic cam ciudată: un păstor cu mâinile goale și fața plină de uimire. Pentru aceasta, lumea îl numește „uimitul”.

Se povestește că, în noaptea în care s-a născut Isus, toți păstorii i-au adus daruri și îi reproșau acelui ciobănaș faptul că venise cu mâinile goale:

– Tu – îi spuneau – cum vii să-l vezi pe Fiul lui Dumnezeu fără să-i aduci nimic?

El însă nu-i vedea, nici nu-i auzea pe tovarășii săi. Cu ochii cât cepele, vrăjit parcă, îl contempla pe Prunc. Atunci interveni Fecioara Maria în apărarea sa și le spuse celorlalți păstori:

– Vă înșelați: acest păstoraș îi aduce Pruncului divin darul cel mai de preț: uimirea sa. Dragostea imensă a lui Dumnezeu l-a cuprins de uimire.

Sfântul Ioan spune, de asemenea, cuprins de uimire: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3,16). Lumea ar fi minunată dacă ar exista mulți oameni ca acel păstor și ca sfântul Ioan, capabili să rămână uimiți în fața iubirii pe care Dumnezeu o are față de noi.

A pierde această capacitate de admirație înseamnă a pierde cel mai mare stimulent posibil și a sărăci viața.