ULTIMUL ACT

Marele comic din Murcia, Isidoro Maiquez, văzându-se în  pragul morții, în 1820, îi spunea medicului său:

– Doctore, sunt în ajunul unei premiere și nu am citit textul.

Medicul, crezând că delirează, îl consolă și-i spuse:

– Nu vă gândiți actul la asta!

La care marele actor răspunse:

– Cum nu? Voi juca ultima mea tragedie și nu-mi știu rolul.

De-a lungul vieții ne sunt predate o sumedenie de lucruri. Există foarte multe persoane într-o mulțime de organisme care planifică educația pe care trebuie să o primească fiecare cetățean. Ar fi bine dacă ar face-o bine. Însă se întâmplă că, judecând după roade – și acesta este criteriul valid -, rezultatele nu sunt optime.

Ceea ce atrage cel mai mult atenția este că uită materia cea mai importantă: nu ne învață să trăim, nici nu ne învață să murim. Lipsește această materie. Una, sau două. Viața pe care trebuie să învățăm să o trăim nu este veșnică; are termen de garanție, chiar dacă nu cunoaștem data scadentă.

Se învață a trăi în măsura în care se învață a muri. Lumina morții trebuie să lumineze întreaga viață:  ceea ce nu are valoare în momentul morții cu atât mai puțin are valoare în momentul vieții.