UMILINȚĂ ȘI RECUNOȘTINȚĂ

Un brutar de pe vremea lui Socrate (sec. V î.C) se stabilise într-un cartier din Atena. Voind să afle ce fel de vecini avea, îi chemă pe toți, promițându-le că va dărui câte o pâine la fiecare. Toți acceptară și, odată ajunși la brutărie, brutarul le arătă unde se afla pâinea promisă, adăugând:

– Dacă doriți să mă întrebați ceva, eu sunt alături.

Când se văzură singuri, se năpustiră asupra coșurilor, aleseră pâinile cele mai apetisante și mai mari și părăsiră brutăria. Nimeni nu mai trecu pe la brutar pentru a-i mulțumi, în afară de o copilă zdrențăroasă și sărăcuță, care ținea în mâini o pâine micuță. Brutarul o întrebă de ce nu luase o pâine mai mare, iar copila îi răspunse:

– Domnule, eu am luat ceea ce mi-au lăsat ceilalți, dar vreau să vă mulțumesc.

Odată ajunsă acasă, fetița îi dădu mamei pâinița. Rupând-o, constatară cu uimire că în interiorul ei se afla o monedă de aur. Copila se întoarse în fugă la brutărie și-i înapoie brutarului moneda, spunându-i:

– Domnule, cred că v-a căzut această monedă în timp ce frământați.

Brutarul, care introdusese în mod intenționat moneda în pâinea cea mai mică, spuse:

– Du moneda aceasta mamei tale. O dată în plus s-a dovedit faptul că cei mai săraci și umil sunt, de asemenea, cei  cinstiți și recunoscători.

Recunoștința este o virtute, însă nu este un lux, ci o obligație.

Lui Dumnezeu îi datorăm atât de mult, încât niciodată nu-i vom mulțumi îndeajuns.