UN DUMNEZEU ÎN EXCLUSIVITATE

Un domn elegant se întâlnește într-o zi în fața statuii lui Cristos de Medinaceli – statuie foarte venerată în Madrid – cu un sărac îmbrăcat prost și înfometat. Amândoi sunt în mod vizibil preocupați, obsedați de nevoia lor, și fără să-și dea seama că se roagă cu voce tare. Bogatul imploră ajutorul Domnului, pentru ca banca să-i garanteze cele cinci milioane de care are nevoie pentru a sprijini un proiect din care vede mari profituri posibile. Săracul cere, cu aceeași încredere și credință, cinci sute de pesetas care să-i permită să-i plătească proprietarului, ca să nu-l dea afară din casa în care locuiește. Rugăciunile se ciocnesc în aer, ambii sunt cu ochii țintă la răstignit.

– Doamne, pe tine nu te costă nimic… să-mi garantezi aceste milioane.

– Acești bani, Doamne, ca să nu fiu dat în stradă.

– Toată viața mea comercială depinde de aceasta, Doamne, nu face să falimentez…

– Doamne, frigul este mare. Nu lăsa să fiu dat afară din casă. Procură-mi acești bani…

– Doamne, cinci milioane…

– Doamne, cinci sute de pesetas…

Aproape că strigă amândoi. Dintr-o dată, omul elegant se oprește din rugăciunile sale, deschide în grabă portofelul și scoate o bancnotă de cinci sute de pesetas.

 – Ia – îi spune celuilalt -, nu mi-l mai distrage!

„Dumnezeul meu” nu întotdeauna este o expresie afectuoasă. Uneori pare mai degrabă o declarație de proprietate: Dumnezeu în slujba mea, doar pentru mine…