VAZĂ SINUCIGAȘĂ

Magdalena – servitoarea care m-a văzut născându-mă -, descendentă dintr-o a doua femeie a lui Adam care nu a participat la păcatul originar – ieșise la cumpărături, iar când s-a întors,  Adam și Eva deja mâncaseră. Magdalena intră într-o zi în biroul meu cu un surâs nemișcat și cu o privire senină. Se așază tăcută în fata mesei mele. Înțeleg că vrea să-mi spună ceva. O întreb și atunci, fără să-și altereze chipul senin, cu aceeași dulceață cu care mi-ar spune că masa este servită, îmi comunică:

– Să știți, domnișorule, că am spart vaza aceea pe care mi-ați spus să am grijă să nu o sparg. Aceea cu fata cu șalul cu ciucuri.  Eu ștergeam praful cu mare grijă și, dintr-o dată, pleosc, s-a făcut mii de bucăți. Cea mai mare are mărimea unghiei de la degetul meu mic…

La asemenea explicatii, orice mustrare moare pe buzele noastre. Ce se poate face cu o vază care face „pleosc” din propria-i  voință? Pentru că Magdalena este inocentă, este bună, nu poate minți. Ceea ce a spus trebuie să fie adevărat. Este limpede: vaza s-a sinucis…

Un lucru este să-ți recunoști propriile greșeli și erori și altul, foarte diferit, să le camuflezi, să le „poleiești”.

Felul în care o spui, de asemenea, afectează sinceritatea. 

______________­­­­­­­­­

 J.M. PEMAN, Signo y viento de la hora.