VERIFICAREA

Un preot care se ocupa în Brazilia cu strângerea „copiilor străzii” povestește ce i s-a întâmplat cu unul în timpul unor sărbători de Crăciun. Cel mai bun dintre toți, tocmai acela în care el își pusese cele mai mari speranțe, a fugit din centrul în care el îi primea, îi îngrijea și-i forma pe acești sărmani.

Pe preot îl frământa să știe din ce cauză fugise.

L-a căutat în lumea mizeră, unde credea el că ar putea să se ascundă. În cele din urmă, a dat de el. Când îl întrebă de ce plecase, copilul răspunse:

– Voiam să știu dacă este adevărat că ții la mine. Am vrut să verific dacă ai să vii să mă cauți.

Dumnezeu a venit să ne caute. Aceasta este întruparea, Crăciunul: „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut” (Lc 19,10).

Elisabeta, derutată de vizita Mariei, se întreabă: „de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine?” (Lc 1,43)

Această derutare – ba chiar mai mult decât atât – ar trebui să o simtă omul, fiecare om, în fața Crăciunului. Cine sunt eu, pentru ca Dumnezeu însuși să vină la mine, pentru mine?

Parafrazându-l pe sfântul Ioan, putem spune: „Atât de mult l-a iubit Dumnezeu pe om, încât nu s-a oprit până când nu s-a făcut el însuși om”.

Însă el a rămas și continuă să ne caute pe fiecare: „Isus Cristos – cel de ieri și de astăzi – este același în vecii vecilor” (Evr 13,8).

Când Dumnezeu a coborât în Eden, ca să vorbească cu Adam, după păcat, Adam s-a ascuns în grădină. Eu să nu mă ascund de Dumnezeu atunci când el mă caută!