VIAȚA NU ESTE O PRĂJITURĂ

Un copil de vreo patru ani era afară, în stradă, și mânca o prăjitură, plângând în același timp. Cineva, surprins, se apropie de el și-l întrebă:

– Ce-ai pățit? De ce plângi? Nu-ți place prăjitura? Iar copilul răspunse mâhnit:

– Normal că-mi place! Însă cu fiecare îmbucătură devine  tot mai mică.

Viața nu este o prăjitură de degustat. Este o sarcină de realizat.

Mulți își orientează viața după legea plăcerii. Alții o focalizează orientați pe legea datoriei.

Prima atitudine pare mult mai atractivă: ar trebui să ducă spre o viață mai bucuroasă și mai fericită. În schimb – dacă nu se renunță la a gândi, la a fi om -, a observa că se micșorează, că se termină, amărăște prăjitura.

Atunci când viața este concepută ca o sarcină de împlinit, fiecare pas ne apropie de sfârșit, de bucuria lucrului împlinit. Fiecare moment apropie recompensa muncii făcute, a odihnei, a datoriei împlinite.

A te gândi că „mai rămâne puțin de savurat” amărăște și întristează. A te gândi că „mai e puțin până termini” stimulează și provoacă bucurie.