VISUL LUI DUMNEZEU

Un preot povestea că atunci când era mic a primit cadou un cățeluș. Bucuria lui a fost enormă, iar înțelegerea și armonia dintre amândoi creștea zi de zi.

Până când, într-o după-amiază, pe când se întorcea de la școală îngrijorat pentru problemele care nu-și găseau rezolvare, „am apucat câinele… Ne-am așezat ascunși într-un colț… M-am uitat la câine, el s-a uitat la mine. Cu mare înfiorare am văzut că în ochii lui se zărea o dispoziție incomparabilă și pacifică, specifică unei dimineți de duminică”. Animalul nu captase dezamăgirea sa; nu sintoniza cu problemele sale.

Dintr-o dată, înțelese abisul care exista între amândoi. Și  „m-am gândit: dacă aș putea să-i dau puțin din inteligența și din sufletul meu, el ar putea să mă înțeleagă, să gândească și să vorbească… Ar putea citi, scrie și învăța să numere. Ar putea avea preocupări și ar face afaceri… Ar fi aproape un om…”

„ Visam eu la posibilități minunate… ” Însă erau doar vise imposibile.

Ceva asemănător i s-a întâmplat lui Dumnezeu cu omul: a voit să împărtășim din fericirea sa divină. Însă omul, capabil de o fericire omenească, ar putea să savureze, să se delecteze cu o bucurie divină?

Partea bună e că pentru Dumnezeu nu există vise imposibile. Ne transformă în interior, revarsă în sufletul nostru „natura divină” (2Pt 1,4). Ne face capabili pentru a ne bucura de propria sa fericire.

Această acțiune noi o numim har sfințitor: un dar divin care-l face pe om sfânt, fiu al lui Dumnezeu și capacitat pentru cer.

Copilul voia să umanizeze cățelul, dar nu a putut. Dumnezeu a dorit să-l divinizeze pe om și el. Și, da, a putut.