VOCAȚIE DE CENTRU

Vanitatea lui Alexandre Dumas (tatăl) era atât de mare și atât de puerilă în același timp, încât a ajuns să-i fie iertată, cu toții văzând-o ca ceva consubstanțial persoanei sale și, de asemenea, pentru hazul și naivitatea cu care și-o exprima.

Odată a fost întrebat cum s-a simțit în casa unui ministru care-l invitase la prânz:

– Bine – a răspuns el –, însă fără mine, m-aș fi plictisit de moarte.

Există oameni care se cred indispensabili, „buricul pământului”. Li se pare că, dacă ei nu ar fi, totul s-ar duce de râpă. Cineva a spus că cimitirele sunt pline de oameni care se credeau indispensabili.

În realitate, nimeni dintre noi nu este indispensabil. Iar dacă există vreo activitate ce ni se pare că doar noi știm să o facem, este foarte binevenit să-i învățăm și pe alții să o facă, pentru a ne putea înlocui.

Este nevoie de umilință pentru a nu ne crede indispensabili și de generozitate pentru a transmite experiența.