VRĂBIILE

Lui Frederic de Prusia i-a trecut prin cap o idee ciudată. Aflându-se odată pe câmp, a observat cum niște vrăbii ciuguleau de pe arie boabe de grâu. A început să facă niște calcule și a ajuns la concluzia că acel soi de păsărele mâncau anual, în regatul său, două milioane pe postațe de grâu.

A le extermina era, așadar, un interes național. A promis un premiu pentru fiecare cap de vrabie care ar fi fost prezentat. Toți prusacii au devenit peste noapte vânători iscusiți. În scurt timp nu rămăsese nici urmă de vrabie pe întinsul țării.  Era un succes total. Regele însuși era foarte mulțumit de ispravă.

Însă anul următor avea să i se aducă la cunoștință din toate părțile Prusiei că omizile și lăcustele au devastat toate culturile.

Atunci când fu nevoit să aducă vrăbii din țările învecinate, se spune că regele a exclamat: „Cât de mult am greșit! Ceea ce Dumnezeu face, este binefăcut!”.

Isus îi spune lui Petru: „Nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mt 16,23). Aspectul cel mai clar din viață în care se accentuează cel mai mult această diferență de viziune dintre Dumnezeu și oameni este crucea, durerea, sacrificiul.

Cu siguranță că suferința umană are ceva ce nu reușim să înțelegem, de vreme ce Dumnezeu nici pe propria sa Mamă nu a ferit-o de ea. Sfânta Fecioară, la picioarele crucii, este de-a dreptul o teză de doctorat despre durere. Merită să o contemplăm, să o studiem.